Compunere..

Mi-a venit fata de la scoala cu urmatoarea povestire, pe marginea careia trebuia sa o ajut sa faca o compunere:
DE CE ÎŞI CANTĂ CUCUL NUMELE

Cândva se întâlni cucul cu un mierloi şi îl întrebă :
-Ia spune-mi ce zice lumea de cântecele noastre?
-Numai de bine, răspunse mierloiul.
-De privighetoare ce zice?
-Hm, pe ea o laudă toţi.
-Toţi! Dar pe ciocârlie?
-Şi pe ea o laudă, dar pe jumătate.
- Pe jumătate. Dar pe voi, mierle?
- Ei, şi pe noi ne vorbeşte de bine, dar ştii, mai rar din când în când.
- Cum se poate? Dar de mine ? Spune drept, ce zice lumea?
- De tine n-am auzit pe nimeni vorbind.
- Pe nimeni? Atunci lasă că le spun eu cine sunt.
Şi de atunci începu cucul din răsputeri să cânte.
- Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu!
( Din „Legende populare româneşti” )

Perplex ramanand eu la asemenea creativitate si profunzime, initial raspunsul meu a fost acela al unui peste: am deschis si inchis gura repetat, fara sa scot nici un sunet. Apoi incepand sa-mi revin treptat, dupa o bere si melodia „Kill `em all” de la Metallica, am scris compunerea ceruta.

Cine si de ce a scris „De ce isi canta cucul numele?” ..?!

A fost odata un scriitor care nu era prea inzestrat de mama natura. Si dorinta de a creea si el o povestioara macar, care sa fie citita de altii si astfel sa fie si el macar putintel cunoscut era foarte mare. Astfel incepu scriitorul nostru sa se gandeasca, si se gandea, si se scremea, si cand obosea fugea la frigider si manca ceva, sau asculta o manea pe internet, apoi o lua de la capat. Si tot obosindu-se asa si cautand un subiect pentru opera lui, ii veni in minte cucul. Si odata cu el intrebarea „de ce isi striga cucul numele”? Negasind omul nostru nici o explicatie plauzibila, mai manca doua gogosi si asculta inca o manea, dupa care incropi povestea cu dialogul dintre mierla si cuc, sperand ca aceasta va fi rampa lui de lansare catre celebritate. Nici o clipa nu se gandi el ca noi, oamenii, am denumit cucul dupa sunetul scos, in lipsa de inspiratie, deoarece toate numele ca „cioara”, „porumbel” sau „privighetoare” fusesera date si se terminasera, si nu ca, cucul, auzind cum il denumim, sa fi inceput dupa ce l-am botezat sa-si strige asa-zisul nume. Dar concepu el balaria de poveste, si o trimise la diverse edituri spre publicare. Cum nimeni nu parea prea impresionat, apela la doua surse: avand el o cunostinta in ministerul invatamantului, care-i era datoare pentru un serviciu facut mai demult, o ruga sa-i publice mareata opera si sa o dea copiilor spre a primi si ei din lumina intelepciunii lui. Si a doua fu internetul, un loc unde orice talent in devenire ca el isi poate raspandi liber creatiile, ajutand astfel la imbogatirea cunostintelor si spiritualitatii omenirii cu aceasta „legenda” „populara”, omul nostru dorindu-si popularitate. Dar omul nostru fu diplomat, nu semna opera, ci o raspandi asa, astfel ca oamenii sa nu se intrebe „Oare cine o fi X-ulescu?”, ci „Oare cine a creeat aceasta maretie?”. Si astfel omenirea se pricopsi cu o pagina in plus de maculatura, care multiplicata in n file pentru a fi distribuite, a distrus probabil inca un copac din care s-a facut hartia.